Otherness everywhere

Privim cu mirare către modele de familie din India, în care soarta copiilor (cariera, partenerul şi toate deciziile importante în viaţă) este hotărâtă de părinţi. Ne fluturăm nasul pe sus şi ne dăm aere de superioritate. Primitivii ăia, îşi împing fata într-o căznicie cu un tip pe care nici măcar nu l-a cunoscut. Dacă nu se înţeleg? Dacă nu se plac? Vai... noi n-am face niciodată una ca asta! E mişto să te înveleşti în iluzia asta, probabil foarte "cozy".

Când colo, suntem exact ca ei. Nişte băgăcioşi şi nişte bârfitoare. Căutăm pentru copiii noştri acele cupluri perfecte, afişate pe marile ecrane şi-n paginile din Libertatea. Îi lăsăm pe ei să aleagă, că noi nu suntem ca primitivii ăia de indieni, noi suntem părinţi moderni. Dar să dea dracu' de-or face alegerea greşită: de nu se fac toţi medici sau avocaţi, de nu ajung să facă bani şi de nu-şi găsesc jumătatea aia perfectă!

Discuţie cu bunica:
- Şi... ia zi, e om bun băiatul ăsta de l-ai găsit?
- Cum adică?
- Adică e de neam bun?
- Cum adică?
- Adică are bani, casă?

Fără titlu 1

Am atâtea să vă povestesc şi mi-e frică să nu mă judecaţi. Atâta timp când blogul e axat pe bălării şi probleme existenţiale abstracte nu vă deranjează. Ei bine, am şi lucruri concrete. Lucruri care intră atât de adânc în setul acela de prejudecăţi româneşti încât... poate doar exagerez.

Sunt poveşti faine, simpatice. Acum, nu ştiu cât de bine alese sunt cuvintele. Dar sunt şi controversate, din zona aceea gri - a lucrurilor care nu se discută nicăieri.

Treabă care nu interesează pe nimeni

Beware: ciot.

Am de scris un eseu ştiinţific şi am toate ideile în cap dar pur şi simplu nu reuşesc să le pocesc într-o formă care să fie digerabilă de breasla "cercetătorilor". Aşa că încerc mai întâi să-l scriu în limbaj neştiinţific. Şi să vedem ce iese.

Pe scurt, în urmă cu câteva luni mi-am luat Kindle în ideea că mă apuc de citit mai multe cărţi în engleză, română dar şi în... Urdu. Mare mi-a fost mirarea când a sosit minunăţia, leşinată de nerăbdare, am conectat-o la calc şi... surpriză! Nu suportă Urdu şi, defapt, nicio limbă scrisă în sistemul arabic.

Deci, da. Kindle e un produs destinat exclusiv celor textelor scrise în caractere latine. Discriminare. Nervi. Nedreptate. Asta e. Ce să-i faci. Am căutat mai multe info despre Kindle şi limbile arabice şi uite-aşa am mai dat peste un individ, care mi-a confirmat bănuiala: Urdu e o limbă lăsată la voia întâmplării. De la apariţia calculatoarelor nu prea s-au întrepins demersuri în vederea adaptării limbii oficiale a Pakistanului la exigenţele erei tehnologice.

Momentan situaţia arată cam aşa: de când lumea şi găina Urdu se scrie în Nasta Liq, o variantă caligrafică a scriptului arabic, în care literele şi semnele se scriu diferit, în funcţie de ce alte litere şi semne mai fac parte din acelaşi cuvânt. Litere pot fi contopite, scrise una peste alta, una în alta sau pot fi omise complet, pe scurt... e o mare varză. Dar asta e scriptul, ca om, obişnuieşti cu el şi-o dată ce-ai devenit fluent nu te mai deranjează. Ca maşină de scris sau calculator, treaba e puţin mai complicată. E o provocare destul de mare să inventezi o tastatură şi un font care să se adapteze la toate exigenţele stilului Nasta Liq. Până prin anii 70-80 Nasta Liq a funcţionat minunat, flawless, dar de când cu calculatoarele... nu prea mai merge. Există foarte puţine fonturi pentru Nasta Liq, majoritatea slabe, problematice şi, chiar dacă ele există, când vine vorba de publicaţii online, ele sunt practic inutile. Oricine îşi poate instala fontul ad labam, dar evident că nimeni nu o face. Aşa că, până nu întinde guvernul Pakistanului mâna la companii precum Microsoft sau Apple ca să includă Nasta Liq în font-urile preinstalate, fontul va rămâne mort.

La polul opus se află un al doilea stil de scriere a alfabetului arabic, anume stilul Naskh. Mai multe limbi sunt scrise în Naskh, cea mai importantă fiind araba. În varianta asta de scriere literele vin în ordine, de la dreapta la stânga şi nu sunt la fel de flexibile precum în Nasta Liq. Programarea de fonturi Naskh a fost mult mai simplă, aşadar... avem fonturi! La Nasta Liq nu avem. Aşa că ce-au făcut pakistanezii când au descoperit prima oară calculatorul şi-au avut şi ei de trimis un mail sau au vrut să-şi facă un site? Una din următoarele două variante:

1. Au preluat fonturile Naskh. Nu le-a prea fost comod, practic, s-au chinuit să înveţe un alfabet aproape nou. N-au avut ce face... asta e, adaptarea e sfântă.
2. Breasla lingviştilor purişti: rămânem cu Nasta Liq până la moarte. Şi-au downloadat fonturi ad labam şi pentru că nu puteau trimite texte scrise în Nasta Liq la alţii... ce credeţi că au făcut? Au început să le salveze ca imagini. Exact: mulţi pakistanezi uploadează imagini în loc să scrie tweeturi sau status update-uri. Multe ziare online îşi publică articolele ca imagini, nu ca text (offtopic: Google trebuie să fie really, really happy).

Pe scurt, avem o problemă şi două tipuri de atitudini vis-a-vis de ea: indiferenţa şi indignarea (puţin încăpăţânată).

Acum, de ce vreau eu ca eseul meu să conţină toate informaţiile acestea? Ca să vin cu o soluţie. Şi pentru că n-am fost în Pakistan în viaţa mea şi eseul gândit pe baza unei cercetări de nici trei zile, evident că n-am să vin cu o soluţie. Dar o să atrag atenţia că cineva trebuie să o facă.

Până în momentul de faţă nu s-a făcut aproape niciun studiu în ceea ce priveşte preferinţele vorbitorilor de Urdu. Care e numărul celor deja adaptaţi la Naskh sau a celor care zi de zi uploadează imagini cu Nasta Liq, nimeni nu poate spune. Aşa că băgaţi un market research, mă! Aflaţi ce vrea muşchii lu' poporu'.  Între timp, pentru că tot e Nasta Liq fontul tradiţional de când hăt, zic că merită şi el acolo măcar un font să aibă. Măcar pentru nebunii ăia de se chinuie săracii să-şi salveze textele ca imagini. Pentru numele lui Allah, aveţi o hărmălaie de armată, ditai programul de spionaj, arme nucleare şi nu sunteţi în stare să faceţi un font?! Cât de greu să fie, mă? 180 de milioane de oameni sunteţi (de comunităţile de Urdu din India şi de diasporă nici nu mai  zic) şi n-aţi putut pune la cap un font?

Partea doi: atât guvernul cât şi poporul de rând trebuie să facă presiuni asupra companiilor de software, pronind de la Microsoft, Apple şi Linux. Faceţi petiţii, mergeţi la ei în delegaţie, trimiteţi-le mailuri... arătaţi că există cere şi ofertele vor apărea de la sine.

Dar momentan oamenii-s (cât şi guvernul) sunt căzuţi în butoiul indiferenţei. Îi doare pe ei fix în pix de viitorul limbii. Pe oameni îi înţeleg, oarecum. Dar pe guvern nu. Pe ăia de conduc ţara n-ar trebui să-i doară: o limbă lipsită de ambiguităţi şi conflicte interioare e o limbă care se învaţă uşor.  O limbă practică e o limbă care câştigă vorbitori şi o dată ei îşi şi îmbogăţeşte vocabolarul. Ori politicile de reformare ale limbii au fost până în anii 60-70 total haotice... iar după aia aia aproape inexistente. E timpul să nu mai ignore chestiile astea şi să apuce scripturile serios de coarne. E timpul să le pese.

Şi în aceeaşi notă... e timpul să ne pese şi nouă de limba noastră, românaâ! O să o pierdem, mă!

Bun, uite-aşa simplu a fost să ard articolul ăsta în română. Acum să vedem cum îl traduc în limbaj ştiinţific. Şi în engleză!

Acasă 2.0

Un pakistanez, o sudafricancă (aşa i se spune, nu?), un sârb, o americancă, un elveţian, o unguroaică şi o româncă stau la masă şi discută mai în glumă, mai în serios efectele violenţei în lume şi principiile umanismului. Cu ce drept? Fără niciun drept, o fac pentru că pot.

Pe scurt, asta înseamnă să trăieşti aici. Înseamnă să-ţi vină o idee, orice idee, să spui "am chef să fac asta, veniţi şi voi?" şi să nu te loveşti de prejudecăţi sau de băşcălie. Aici ai să le auzi şi ai să le poţi spune pe toate. Die Gedanken sind frei.

Mixul cultural e năucitor. La primul contact te lasă fără cuvinte. Anunţurile în staţii sunt în germană. În rest,  străzile sunt populate de oameni coloraţi. Ai să auzi toate limbile aici: de la română, rusă şi până la xhosa. Ai să te obişnuieşti cu ele, ai să înveţi să le diferenţiezi. Ai să devii dependet de aerul supra-colorată. Vei dori însă va fi greu să te mai întorci acasă.

Se spune că prietenii sunt familia pe care ţi-o alegi. Aici graniţele se dizolvă, nu mai există naţionalism, oameni mai albi sau mai verzi. Prejudecăţi, da, dar numai în ochii trecătorilor. Toate se spulberă în cinci minute de dialog.

Cândva România mi-a aşternut un pat moale şi cald. Apoi am plecat, de-atunci parcă e supărată pe mine. Prin mici brizbriz-uri cotidiene dar, mai ales, prin cuvintele dureroase ale prietenilor, parcă ar vrea să-mi spună: "Nu te mai întoarce, trădătoareo." Să pleci înseamnă să nu mai fii de-al lor. De-a voastră. De-a noastră.

Nu ştiu ce mai sunt, o spun ca şi cum undeva în trecut aş fi ştiut.

Ce-am citit & Ce-as vrea sa citesc

2013 

Nu atât de multe pe cât mi-aş fi dorit. De la Herb Albert întreaga serie "Dune". La finalul căreia, mi-am pus întrebarea: mă, dar decât să-ţi strici mintea pe cărţi despre viaţa pe cine ştie ce planetă inventată, de ce pui mâna pe nişte texte istorice? Până la urmă, şi istoria e tot un soi de "science fiction" e. Minciuni peste minciuni peste minciuni, comasate într-o poveste coerentă.

Au urmat câteva cărţi de istorie, nu multe. Apoi finalul serialului "Under the Dome" a rămas agăţat în pom. Frustrarea provocată de acesta m-a împins să citesc originalul de la Stephen King (până la urmă nu m-am putut dezlipi de ficţiune). Toamna a fost plină de cărţi despre budism, hinduism şi islam. De la categoria asta îi strongly recomand pe Alan Watts şi pe Jiddu Krishnamurti. De ignorat nu e nici Hermann Hesse cu titlul "Siddharta", cartea cu care, în fond, s-a şi aprinz scânteia orientală.

2014

Firavul contact cu budismul mi-a spus că n-am să mă opresc aici. Urmează să caut tot mai multe scrieri din domeniu.Vreau totodată să încerc Coranul. Am tot dat peste citate şi pilde izolate, din care am putut extrage numai bune. Pentru un manuscris religioas se anunţă a fi pervers de interesant. În plus, poate îmi va fi de folos şi în redactarea licenţei. Visez să scriu o lucrare comparativă între mitologia românească (poveşti şi obiceiuri adunate din popor) şi cea hindusă, dar până acum n-am avut noroc să găsesc prof coordonator. Dacă situaţia nu se schimbă (şi cel mai probabil nu se va schimba), mă văd constrânsă să fac o lucrare pe islam...

Ce mai vreau să citeşc în 2014 sunt autori români! M-am confruntat recent cu întrebarea asta: mă, tu ai ajuns să-i ştii pe indieni mai bine decât pe conaţionalii tăi? Din păcate, da. Delirez zi şi noapte pe global history şi filozofii orientale, în timp ce cu a noastră ţărişoară am tăiat mai toate autostrăziile.
Am la ghiozdănel maxim 2-3 cărţi româneşti care să-mi fi plăcut.  Aş vrea anul acesta să descopăr noi autori de-ai patriei, recomandări sunt binevenite! :)

Voi ce v-aţi propus să citiţi anul acesta?

Românie - dulce ţară a nimănui

Vedeţi, dragilor, de-aia îi merge ţărişoarei noastre micuţe atât de bine.

 Că avem fel de fel de indivizi şi organizaţii ce se îndeletnicesc cu treburi vitale funcţionării sistemului, treburi de natură profund magico mitică, fără de care locuşorul ăsta ar sfârşi între fesele diavolilor, ale hoţilor, ştrengarilor, şi-ar împlini destinul mâncat de pungaşi, cutremure şi fel de fel de dezastre naturale. Avem această teribilă organizaţie, responsabilă pentru bunăstarea centăţenilor şi cumpusă din următorii membri de aur:

Biciuitorii asfaltului
În cele mai crunte zile de iarnă ei se împopoţonează în veşminte de-a dreptului odioase şi colindă toate străzile oraşului. Sarcina lor este una crucială: îndepărtarea spiritelor rele prin profunda înfricare acestora. Tehnica lor constă într-un amalgam de urlete, fluierături şi crăparea asfaltului prin frenetice biciuiri. Aceste practici sunt perfecţionate de la an la an, se fundează pe constatarea predominant "ştiinţifică", cum că spiritele rele ar fi nişte daimoni, nişte odori sublime infiltrate în bietul ciment, precum umezeala în cărămidă, mucegaiul în franzelă sau nepăsarea în sânge.

Sfinţii colindători 
De la coruri bisericeşti, grupuri organizate de studenţi la arte dar, mai ales, pungaşi mucoşi, a căror intersectare cu muzica rezultă într-o mulţime vidă. Ei sunt cei care bat zi de zi, dimineaţă de dimineaţă, cu copite de purcei în uşa cetăţeanului şi îi fredonează, cu zel ieşit din butoiul de varză, la repezeală, un "dom-dom-sănăţăm, laanuşlamulţan". Este o tradiţie propagată de ani de zile, impusă de mai marii societăţii asupra plozilor lor, este una din acele "trebuie"-uri izvorâte de incontestabila înţelepciune a strămoşilor. Şi noi am făcut-o, şi stră-nepoţii noştri o vor face. Pruncii sunt forţaţi să iasă în stradă, să-şi frece la cap vecinii, să se facă de râs cu scheme încărcate de anti-talent şi sictir. Este un rău necesar, din care izvorăşte bunăstarea neîngrădită a tuturor cetăţenilor. Nu ne-am putea imagina Crăciunul fără colinde.

 Ghicitoarele la stâlp
A căror dosuri îşi practică meseria  în castele, centre de explorare a lumii de la distanţă. Ghicitoarele de stâlpi îşi agaţă sfintele întruchipări, alături de numerele de telefon, pe stâlpi; de aici şi numele. Ele joacă un rol crucial în buna funcţionare a societăţii, sunt precum turnicheţii la staţiile de metrou: sfatul lor este consultat înainte de luarea celor mai importante decizii în viaţă: alegerea partenerului, reproducerea, acceptarea sau, de cele mai multe ori, refuzul unui job, săvârşirea unei intervenţii medicale etc.

Jucătorii de barbut 
Contribuie la distrarea şi "fericizarea" individului de rând. Venit după o zi de muncă, lungă şi lehamitoasă, jucătorul de barbut îl aşteaptă la colţul străzii pe bietul zbicit. Precum un înger salvator trimis cu de Dumnezeu la locul şi la momentul oportun: este acolo să rupă individul din monotonia deprimantă, să-i crească pulsul şi nivelul de adrenalină şi să-i ofere, măcar pentru o clipă, sentimentul de viaţă. Acum, pe loc, omul are şansa de-a îşi reorganiza temeliile propriei existenţe prin actul îmbogăţirii spontane. Desigur, îngerul barbutului nu este acolo pentru înavuţirea cetăţeanului, ci doar pentru repunerea în funcţiune a speranţei, inimă zi de zi săltată dintr-un atac de cord în următorul.

Sharomarii
Sunt responsabili pentru hrănirea celui mai mare procentaj din populaţie cu un cocktail la un preţ accesibil şi de o valoare nutriţională nemaiîntâlnită. Produsul lor poartă numele de shaorma, shavarma sau skawarna şi este bogat în săruri, grăsimi şi uleiuri, preparate în medii verificate de inspectori sanitari prin ochelarii astigmatici ai şperţuielii.

Tu bi continiued. Dar altă dată, că acum iar m-am întristat.

Frici mâţafizice

În final toate rahaturile astea politice, toate conflictele în care sunt implicate naţionalismul, religia sau apartenenţa la cine ştie ce comunitate obscură, toate astea răsar din sămânţa de nimic, ce-o purtăm în străfundul nostru în fiecare zi. Neantul ce-l târâm într-o traistă tainică, firavă, dar suficient de bătrână cât să închidă şi să ferească marele nimic. Nu ştim cine suntem. Încercăm în disperare să aflăm, pe nenumărate căi. Creăm un stat al românilor, al nemţilor, al evreilor sau al indienilor, înţărcăm suflete ca pe nişte biete oi, apoi le tundem. Pe toate la fel. Aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceleaşi gânduri, aceleaşi nemulţumiri, aceleaşi. Politicienii ăia, porcii de fură cu neruşinare şi bagă-n rât tot ce le şade în faţă. Uneori îşi mănâncă râtul unui altuia. Sunt toţi nişte porci iar noi suntem toţi nişte oi. Ţinute în ladă de nişte porci. Vă place, nu?

Acelaşi mare semn de întrebare: cine suntem.

Avem un stat al românilor, suntem români. Că de n-ar fi graniţele, că de n-ar fi punctul de trecere de la Nădlac sau cel de la Ostrov, cine-am mai fi? Dacă n-am fi români, ce-am fi? Ungurii ce-ar mai fi? Dar bulgarii? Ar mai fi cu putinţă să concepem un conflict, o forfăială, o cafteală între doi oameni care nu-s nici români şi nici unguri? Nici indieni, nici pakistanezi? Nici musulmani, nici hinduşi? Nici nemţi, nici evrei?

Alegem să ne unim gândurile cu un alt suflet, ne îndrăgostim, ne tragem câte inel pe deget şi, din nou, renaştem împreună. Aflăm cine suntem: un soţ, respectiv o soţie. Mai târziu un tată, respectiv o mamă. Un bunic, respectiv o bunică...

Ne luăm maşină: devenim şofer, deţinător de VW, Audi sau Porsche. Devenim mai oameni decât fuseserăm până acolo.

Facem o facultate, găsim de lucru şi alungăm cu el cumplita asta frică existenţială.  În fond, frica de-a ne privi direct în ochi, fără lentile de contact, ochelari, fără naţionalisme, deflecţii, haine şi alte veşminte orbitoare. Cine suntem? Un filozof, o economistă, o vânzătoare, un măcelar, un instalator, un doctor, o asistentă, o scriitoare...

Sau, o întrebare şi mai nebună: suntem?

Avem certitudinea asta?

Până acum cea mai mişto iarnă cu nemţii

8 Ianuarie – geaca a fost prea mult, trebuia lăsată acasă. Şi fularul. A fost soare toată ziua şi 10 grade cu plus. Schimbări climatice, începutul apocalipsei etc. Nu-mi pasă… aşa să rămână şi mă declar mulţumită.

Recent m-a pălit din nou ciolanul peste ceafă că m-am trezit cu o idee nouă:ce să faci, mă, cu viaţa asta a ta? Job, carieră, bani? La ce-s bune toate astea? Apucă-te, mă, de săpături. Cum adică? Adică arheologie, mă. Adică... poftim?

Apoi am mai rumegat o dată şi m-am gândit eu aşa: mă, da' nu-i o idee tocmai rea.

Te plimbi prin lume, stai afară (groază ţi-era de viaţa la birou!), cu curu-n nisip şi sapi de nu mai poţi. Cam ce făceai şi-n copilărie, numai că acum primeşti şi nişte bani. Şi-n loc de scoici găseşti oase de dinozaur, fusile de maimuţă şi farfurii zburătoare. Poate. Ce altceva ţi s-ar potrivi mai bine de-atât?

Nimic.

Aşa că, zic să încerc. Măcar să nu mă plâng mai târziu că n-am făcut-o şi pe asta.

Azi era s-o păţesc rău cu halucinaţiile şi cu spiritele rele.

Stăteam colea în institut, pe un hol, la un birou, cu laptulul în faţă... încercând să iau o decizie: să mai stau la mizeria aia de curs sau să chiulesc? Fusesem la cantină, din nou băgasem în mine porcăria de mâncare nemţească (toate au acelaşi gust), şi mă miram că mă luase cu răul. Aşa stăteam eu acolo, butonam şi aşteptam să pice sulul cu decizia supremă din cer. Să plec, să nu plec. Şi-a picat.

Vine pe hol un individ, se pune la imprimanta din apropiere (situată cam la 3m distanţă de mine), aruncă un teanc de hârtii şi începe să manevreze aparatul. Cu voce tare. "Jawohl... grüner Knopf... prima! Funktioniert doch!" La un moment dat a dat-o niţel şi pe engleză. Practic articula, ca şi cum şi-ar încălzi iubita în pat ("mai repede, dă-i jos de pe tine, aşa, jawohl..."), ori şi fiecare manevră. Mulţi nebuni în ţara asta, am căscat şi mi-am văzut de-ale mele... burta. Maţele parcă dădeau să-mi ţâşnească pe nas. Să plec acasă sau să stau la curs? Hai să mai stau aici, la birou, că poate în zece minute îmi trece...

Când să continui amărâtul ăla de gând, imprimanta începe să huruie. Neamţul exclamă mulţumit: "Jawohl!" Şi, de vă puteţi imagina ori ba, ce credeţi că face? Hopa sus, se pune în mâini şi-ncepe a merge cu susul în jos. Exact, în mâini. Mai întâi dă o tură prin faţa biroului meu, moment în care mă întreb, tipul ăsta încearcă să se dea la mine?! Apoi "păşeşte" înapoi spre imprimantă şi din câteva mişcări revine înapoi în poziţia firească. La scurt timp după îşi termină şi imprimanta numărul.

Ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic ieşit din comun, neamţul îşi ia hârţoagele, rucsacul în spinare şi pleacă. Crezând că durerile de burtă au început să-mi provoace halucinaţii, iau şi eu decizia să nu mai stau la curs şi să mă uschesc cât mai repede acasă.